sâmbure de ou

închide ochii -
mi-a șoptit nisipul
luând forma trupului
mângâiat de soare
l-am ascultat
așa cum asculți marea
ca pe o iertare
și m-am trezit
înăuntrul cuibului în care
urma să mă nasc

sărbătoare

păsările aniversează cuiburi
nu zboruri
florile fluturi
iar melcii măsoară lumea în atingeri
numai noi
femeile îndrăgostite
strângem la piept
coliere de clipe
și avem suflete în formă de torturi
aniversare

capitulare

dă-mi drumul

din brațele aripilor
împământenite în cer
și lasă-te să umblu
dezleagă-mă
de capătul gândului
ghemuit în sângele
nevorbirii
și ia-mi tăcerile
înapoi
nu mă uita vederii
născute-n cârca zborului
dar dezrobește-mi numele
de setea trupului tău -
șopti îngerul

răpus de lumină

September morning

îmbrățișare fără mâini
strângând la piepturi
fără oase
secunde fără prezent -
toamna
ca un pui de șarpe
strâns melc în jurul
miezului de suflet
sâsâind duios

pârguirea

fereastra din vis

prin fiecare ochi
trece o vedere
așa cum trece ața
prin capătul de ac -
îmi explică fereastra
însăilându-mi în priviri
mieji de lumină

plutire

zmeu neînfricat
mușcând din carnea cerului
iubirea
legată de palmele strânse
în jurul clipelor
sfori

zbateri

dați pământul înapoi
cu câteva arce de cerc
să-mi pot retrage cuvintele
îndelung tăcute
să mă pot întoarce
cu fața cea de toate zilele
spre iarba crescută
în ochii tăi
și să-i spun verde
oprește-te

dați cerul înapoi
cu câteva stele
să-mi pot deschide fereastra
în dreptul căderii
să mă pot trezi
cea mai frumoasă femeie
în așternutul răvășit
de palmele viselor tale
și să-mi spun râzând
ai visat

sau mai bine
dați-mă înapoi pe mine
cu câteva strângeri de inimă
să mă pot trăi
de la început

too much love will kill you

de ce ne dat cerul
dacă nu-l putem zbura pe tot -
se miră pasărea
lingându-și aripile

a avea avere

ce ai avut

rămâne al tău

pentru totdeauna

a trăi trăire

deci viața e cam așa: te dai de-a dura pe cărare și nu-ți pasă că pădurea nu e roz, cum ai visat.
o colorezi din mers, ne-am înțeles? aplici tușe dese, cu rozul din dotare, în timp ce pământul se învârte sub tine. iar seara, când pașii adorm, te uiți de sus peste umăr și vezi ce rămâne. iei sabia crescută în tine și retezi zburlirea din aripi. sec și ferm. apoi de la început. zâmbet, parfum, rostogolire... degeaba despici firu-n patru, degeaba găsești răspunsuri la nepuse întrebări. mai bine fii gata de orice, auzi?! de orice. căci timpul e hămesit și înghite tot fără zăbavă.
și încă ceva. dorul e singura măsură a tuturor lucrurilor din tine, al tău fiind... ne-am înțeles?

orbire

iubesc cercul -
strigă punctul
orbit de vedere
în culmea nerăbdării
deșirând bucurii
ca niște sfori
prinse la un singur capăt...

despacito

singurătatea nu-i pentru cei singuri –
îi spuse paznicul valurilor
luându-i de mână lacrimile
pitite de ochii lunii
apoi dispăru cu ele
dincolo de geamandura
gândurilor

nisipul mușcă blând
din tălpile viselor
goale
iar pașii ei își caută zâmbetul
printre stele

despacito…
șoptesc buzele nopții alunecând
pe trupul vânzătorului de dulciuri
care dansează frenetic
risipind cu brațele
întunericul

convenire

zbateri de aripi

croșetând felii de cer -

păsări fictive

subînțeles

ochiul șoimului

își are rădăcina

în foamea de zbor

oglindire

câteodată în sufletul meu
cad stele
iar dorințele lor
puse în colțuri de zâmbet
tremură nerăbdări
neatinse

eu nu știu
să fiu stea căzătoare
fără să pot strânge dorințele
la piept...

știu însă să fiu cuib
înăuntrul păsării născătoare
de aripi

copilării

abia am așteptat să se crape de zi, să-mi scot unicornul dintre bătăile inimii și să-i pun șaua țesută din raze de lună. i-am dat un sfert din biscuitele meu, înmuiat în dulceață de vise și i-am arătat carul mare, care deja începea să se umple de soare. până acolo nu te oprești - i-am strigat, în timp ce puneam în desagă încă doi biscuiți și un pumn de emoții. - ca gândul de iute să mă duci, auzi?
a dat din cap, aplecându-mi drăgăstos cornul, ca să mă prind de el și plină de avânt să îi încalec șaua fermecată. a fost un gând mai lung, căci am ajuns odată cu zorile, dar a fost numai bine, că le-am rugat să mă ajute să încarc dorințele mai mari. pe cele mărunte le am suit eu singură și le-am pus la îndemână, pe locul din față.
era aproape târziu, noroc că dimineața s-a oprit pe drum să mai ia niște surprize de la non-stopul de pe calea lactee și a întârziat oleacă.
ooo... nici nu știi prin câte aventuri am trecut ca să ajung cu carul plin de nerăbdări și dăruiri, înainte să te trezești tu să-mi spui la mulți ani....

vedere panoramică

ești prea bun cu tine -
îi spuse steaua norocoasă
dar copilul din el
e prea prins de joacă
și n-o aude
căzând

extrapolare

spune-mi

dacă m-ai pierde într-o zi
cu talpa nesărutată
nu-i așa că iertarea ta

ar șchiopăta puțin?

night club

parcă am fi pe un vapor - mi-ai spus
strivind noaptea
între gene
motoarele vaporului huruiau surd
peste valuri de gânduri
și vise
croindu-și cărări
spre orizonturi nescrise

undeva la etajul șapte
o singură fereastră gemea
de stele

împăcarea verbului “a fi” (la toate timpurile)

neastâmpărul ei creștea în urma gândurilor, la fel cum cresc norii de praf în urma hergheliei sălbatice. nicio sete n-o îndestula și nicio hrană nu-i potolea asmuțita foame...
trupul ei se zbate înlăuntrul secundelor, asemeni puiului nenăscut în coaja oulului crăpat spre lume. niciun ochi închis nu o poate împuțina și niciun întuneric nu-i domolește rotunjimile chemânde. iar zâmbetul ei răzbate dincolo de tăceri, ca o lumină agățată în colțuri de stea.
de ar fi aievea, ai iubi-o ca pe o răsplată, iar de n-ar fi, ai tânji-o fără iertare...

n-ai cum să știi… căci pașii vederii striviți de visare nu știu privi, din cărare, decât bucata umblată agale…

năpădire

fiecare nepăsare
pe limba ei
nu piere

desăvârșire

hai să facem copii –
spuse ea râzând
în timp ce deșira lumina
din caierul lunii
și vorbele ei făceau tumbe
prin aerul ce își ținea
respirația
pentru o clipă
stelele s-au ascuns în ochii lui
la fel cum pruncii fâstâciți
se pitesc sub fusta mamei
apoi zâmbetul ei s-a tolănit
în brațele nopții
iar inima lui
ca o pasăre de hârtie
și-a întins aripile nescrise
peste trupul ei dornic
de poezie

tălăzuire

albastră-mă
să-ţi încap în ochi
alunecând privirea
pe coapsa gândului şoptit
sub cearcănele nopţii
descheie-mi zilele
pe trupul dimineţii
iscate în palme
de fereşti
şi strânge-mă în braţele
dorinţei de tăceri
aşterne-mă pas
sub talpa nerăbdării
şi poartă-mă zâmbet
pe buze de stele
naşte-mă idee
în zi de sărbătoare
şi aşază-mă cumpănă necuminte
peste mirarea însetării
pitită sub rumeguş
de cuvinte

tantiemă

m-am trezit în brațele peștișorului
mânjită cu aur pe trup
și pe gene
te-am prins -
mi-a șoptit tandru
netezindu-mi visele pe frunte
și-n părul de-acum aurit
zâmbetul lui
în ochii lunii părea
împlinit

era noapte senină
pe cer râzând
toate stelele lumii deodată
cădeau

netăceri

nu te iubesc -
şoptesc sângerând
în braţele îmblânzirii
ca să nu ştii
că secundele gândului tău
nenumărate pe degete
de cuvinte
crapă dinlăuntru coaja oului
în care mă zbat să mă nasc
pasăre

iubire

cuvintele nu mor
ai șoptit flămând
născându-mă
poveste

pur și simplu

o aripă ținută în palma
altei aripi
se face pasăre
cât ai zice pește

izvorâre

cândva demult
probabil în vremuri respinse
m-ai pus deoparte
ca pe un timp
amânat
ai nins peste mine
ierni la rând
dintr-un cer adânc înstelat
și ai plâns în brațele mele
fiecare anotimp
refuzat
mi-ai zâmbit uneori
cu inima în palme
și mi-ai scris poezii
de sărbători
mi-ai înmugurit păsări
sub coastele aripi
iar în ochi mi-ai înverzit
primăveri

așa am apărut eu
plămădită de tine
împletind nerostite chemări
într-un ghem de vise
împlinite
din care acum se deșiră
în brațele tale fericit
trupul meu

frumusețe

când un melc zâmbește
cochilia i se umple
de lumină
și îi poți vedea inima
dansând

poveste -

atunci când fluturii din noi
își odihnesc zborul
în palmele unor clipe
fără sfârșit...

ea

era atât de frumoasă când respira
se înălța până la stele
cu pieptul unduind delicat
calea lactee
nici nu știa că zâmbind
inventa curcubeie
pe cerul mirat
ce-și adâncea în ochii ei
nemărginirea
pământul întreg se curba
sub orizontul privirilor
înaripate
păsări călătoare tremurau
sub pasul ei furișat
în calea potecilor șoptite
pe umerii ei
își făceau cuib iubiri
fără anotimpuri...

era atât de frumoasă și nici nu știa
că lumina încolțea
în inima ei însăși ideea
de ea

post-scriptum

mi-e dor de privirea flămândă, ce parcă ține în brațele ei toată nerăbdarea clipei ce stă să înceapă.

și de palme mi-e dor, ca două căușe căutându-și preaplinuri, cu degete răsfirând însetări...

mi-e dor de alunecările abia șoptite, adulmecând în josul urechii înmiresmări arcuite.

de dârele calde, în urma buzelor moi, coborând fără pripă promisiuni nedeșarte...

mi-e dor de tremurul alb, încă nescris, abia auzit în afară și de focul nestins mocnind mut în simțirea aprinselor vetre...

de scormoniri fremătând înlăuntru mi-e dor și de murmurul neîncăput sub pleoape...

mi-e dor de trupul vederilor încă neîntâmplate, desculț îmbrăcat în priviri adânc descheiate,

vibrând pe cărări strivite sub pași decupați din imagini visate... 

mi-e un dor lent
de la un capăt la altul
al timpului meu
uitat în prezent.

pâlpâiri

lampioane vii
din suflet de hârtie
lumini licărind