“this is the first day from the rest of my life”

de azi nu mai număr. nici zilele din ghemul de vise, nici degetele de la o mână de pași, nici dinții scrâșniți sub tălpi neumblate, nici clipele mirosind a caise... nu mai număr lacrimi pe obrajii ferestrelor din nori, nici minciunile vântului destramând păpădii, nici durerile din călcâiul copitei ce săgeată în carne fiori. la ce bun să aduni tresăriri, cu goluri crăpate de zi, ori așteptări, cu piscuri de stele? oricât numeri și crezi că ții socoteala zărilor rupte din păsări, a mărilor furișate în scoici, tot nu vei ști câtă sete rabdă o carafă sau câtă vedere încape într-un ochi de girafă.... câte mersuri sunt într-o cărare? câți fluturi iartă o floare? câte chemări într-un ecou? câte vise într-un gălbenuș de ou?
de azi nu mai număr, de azi doar adun, fără măsură! adun zarva vrăbiilor și-o împletesc în ferestre deschise, adun necuvinte din pietre și mă ghemui sub ele tăcând necuminte, strâng ropotul ploii în nesfârșite alergări și din buzele nopții îmi adun sărutări. adun aplecări, fără să scad din adâncuri, adun întâmplări, fără să împart așteptări și teama o adun, ca pe boabe de rouă uitate în iarbă după ce plouă. teama că fără să număr nu voi mai ști cât timp îmi rămâne să împletesc bucurii...
uite, azi am de gând să adun lumina încăpută-n baloanele de săpun. și cu palmele pline, o să înalț un castel pentru mine și tine. din el o să adun cele mai multe apropieri și o să umplu cu ele fântâni pentru mâine, pline de azi și de ieri.
de azi nu mai număr. de azi mă adun... 

strigăt mut

chip cioplit
în zeitatea cărnii mele
cu gânduri brațe
ce strâng la piept
adânc în trup
aroma cupelor din palme
mustind
necontenitul fruct

ascunde vederii
orbirea
și smulge-mă clipei
de lut...

m-auzi?

climax

sub cerul senin
ca un cearceaf înnoptat
printre stele
mă întind
zâmbet pe buze ștrengare
și murmur
de vis întrupând nerăbdari
în poduri de palme
fugare
alunec tăceri
pe margini de zariști curbate
în șoapte rămase
de ieri
pe degete gând alerg
pe rând
carnea secundelor
tremurate…

osul luminii frânge tăcerea
sub țipătul ferestrei 
crăpate de zi

împătimire

mă rupeam din așternutul nopții

cu vise șiroindu-mi încă în păr

însetată de spuma zilelor

încăpută în palmele ochiului tău

alergam desculțe tăceri

prin încăperi dezbrăcate

să ajung mai repede între pereții

oaselor tale

unde iarba creștea

direct din soare

curgeam pe drum tot sângele

din rănile neplânse

și-mi scuturam în grabă

uitările cărunte

ca să ajung la tine

în feciorelnic pas

ca un cireș în floare

cu crengile din brațe înmugurind

al vremurilor ceas

era devreme în ochii mei

și-n trupu-mi lung

adânc se desfăta  

albastrul mării

pe țărmul tău creșteau

ferestre vorbitoare

în care păsările își îndesau

cuvintele nenăscutelor

aripi

eram regi peste cele mai frumoase mirări

păstrate în uriașe castele

de limpezi vederi

și orice vis devenea

supusă cărare...

îți amintești?