năpădire

fiecare nepăsare
pe limba ei
nu piere

desăvârșire

hai să facem copii –
spuse ea râzând
în timp ce deșira lumina
din caierul lunii
și vorbele ei făceau tumbe
prin aerul ce își ținea
respirația
pentru o clipă
stelele s-au ascuns în ochii lui
la fel cum pruncii fâstâciți
se pitesc sub fusta mamei
apoi zâmbetul ei s-a tolănit
în brațele nopții
iar inima lui
ca o pasăre de hârtie
și-a întins aripile nescrise
peste trupul ei dornic
de poezie

tălăzuire

albastră-mă
să-ţi încap în ochi
alunecând privirea
pe coapsa gândului şoptit
sub cearcănele nopţii
descheie-mi zilele
pe trupul dimineţii
iscate în palme
de fereşti
şi strânge-mă în braţele
dorinţei de tăceri
aşterne-mă pas
sub talpa nerăbdării
şi poartă-mă zâmbet
pe buze de stele
naşte-mă idee
în zi de sărbătoare
şi aşază-mă cumpănă necuminte
peste mirarea însetării
pitită sub rumeguş
de cuvinte