iarna pe suliță

nestarea se aşterne
ca prima ninsoare
peste dealuri despădurite
de îmbrățisări
e frig împrejur
şi sufletu-mi tuşeşte
zadarnic
e prea mult azi în aerul respirat
mă doare cand înghit
secundele prefăcute
caut să expir
zâmbiri culese din stele
şi mă strâng ca o mâță
la pieptul cuvintelor
în inima gândului
bat versuri albe vestind
neîncepute primăveri
ce bine că eşti...
fredonează un dor abia atins
de corzile nopții
pe fruntea mea
mijesc duminici blânde
mirosind a aşternuturi
tăvălite prin şoapte…

înmiresmări

- când ronțăi merele cu tot cu sâmburi
nu ți-e teamă
că va încolți în tine un pomișor?
ochii tăi – lumini ștrengare
tachinând zâmbirea

știai că în mine
sâmburii rodesc
cât ai zice primăvară
și că mă-ntind în lungul crengilor
înmugurind sub coaste
dar nu știai că florile de măr
înmiresmând visarea
ademenesc în pântecele meu
puzderiile de fluturi...

îndrăgire

de dragul tău
mi-am suit soarele
în vârful celui mai înalt cer
și l-am lăsat să ardă
rămășițele zilei
spre seară
am strâns în palme cenușa
luminii
și am agățat-o rotund
de linia orizontului tremurând
nerăbdarea
de parcă degete fremătânde
ar descheia gulerul înserării
sub care tresare
arzător
singurul soare ce răsare
apusuri neuitate
de dragul tău

gând unu

îmbrățișarea -

exprimarea iubirii
ajunsă la os

andante

palmele luminii
alunecă șoptit
pe coapsa dimineții

îmboldire

e timpul -
mi-a spus îngerul cu pene albastre
arătându-mi stelele ghemuite
în palme
păreau licurici deșirați
din sufletul lunii
tremurând doruri
nestinse
e timpul -
mai spuse o dată abia auzit
ridicând o sprânceană
spre carul mare
înaripat ochi
cu visele toate
- adună-ți herghelia de pași
și așază-le mersul
în frunte
e timpul să zbori
înhamă-te la oiștea secundelor
și ia-te după mirosul de alb
al bucuriei

e timpul -
șopti îmbrățișând cu aripile
cerul
- ne vedem dincolo
la capătul zilelor

ușița

ridică frunza, așa cum ridici colțul perdelei dezvelind unghere neumblate și își adânci privirea sub ea ca într-un căuș îmbietor. nicio clipă n-a bănuit că frunza poate piti într-însa o ușă ca aproape toate ușile, doar altfel pictată, ușor alungită și niciun pic scârțâindă. o ușă mătăsoasă, ca o piele abia trezită în zorii fericirii. și dincolo de ea… ehei, dincolo de ea găsi întreaga poveste. o poveste fără sfârșit, ba chiar cu mai multe începuturi, abia atingându-se și tremurând deșirări fără capăt…
“o minune!” țipă încântată și degrabă își astupă țipătul cu amândouă mâinile lipite deolaltă. era secretul ei și așa trebuia să rămână. nu spuse nimic nimănui, luă frunza cu ea și o lipi de peretele odăii, în spatele draperiei ca o cortină gata oricând să se dea la o parte… la celălat capăt, peretele avea urmele trupului ei, adâncite tandru lângă alte urme de palme mușcând fără milă din varul alb, un alb mătăsos, ca o hârtie fotografică încă nedevelopată…

nemărginire

am închis ochii
și mi-am pus nădejdea pașilor
într-o singură stea
tremurând lumina în colțuri
de sine
ca prin vis ai apărut
purtând pe umeri
cerul
ai luat steaua de mână
și cât ai clipi
m-am trezit plutind
în mijlocul unei mări
plină de brațe încolăcinde
nu era nimeni împrejur
numai culori
clipocind nemărginirea
și tu
ca o inimă
dând din valuri…

felii de cer

prea multă liniște în jur, prea repede se așterne noaptea și parcă sunt prea departe de lucrurile pe care vreau să le ating. prea multe vise nevisate se ascund în stele și prea puține șoapte ajung până la ele. prea multe tramvaie fără dorințe și prea puține alergări desculțe prin ploi. e prea târziu în ochii lumii și prea devreme în fricile din noi...
lumea poate fi mai plină. trebuie. viața trebuie să fie mai mult decât putem visa... lumea din noi. viața ei.

e atâta bucurie în mine și atâta trăire, că aș lua-o oricând de la început. de la începutul arderii...
sub coastele încordării, aș aprinde surcelele coapte și aș arde odată cu ele. până la osul flăcării        aș arde fiecare fărâmă de a fi, fără să păstrez nimic pe mai târziu. mai târziu nu există. există acum. acum, când joaca sare într-un picior, dorințele fac dragoste nebună cu plăcerea, visele aprind stele   pe un cer plin de aripi, iar fericirea mocnește sub tălpi care ard...

vreau temeiuri pentru dezveliri. vreau rosturi pentru dăruiri. și vreau nemărginiri...
unde ești?

confirmare de primire

m-a prins azi ploaia
de un umăr
și încercând s-o rătăcesc
prin unghere înfrunzite
m-am întâlnit cu toamna ta
te căuta...

mi-a spus că-i plac culorile mele
ascunse în priviri
și zâmbetul ca o adiere
peste uimiri
mi-a lăudat coapsele pline
de dorințe coapte
și mersul legănat
înspre fapte
și auzi că norii mei
sunt ca ai ei
trecători – cum îți plac ție
iar din înmuguriri
o să-mi rodească ciorchini
precum strugurii în vie...

am stat ceva
iar la sfârșit i-am dat eșarfa mea
ca amintire
mi-a cerut și sandalele
și mărgelele și ochelarii de soare
apoi m-a îmbrățișat și mi-a șoptit
dorința ei – ca pe un dar
pentru că am har
așa a zis

acum zâmbesc
sub coastele mele se zbate
toamna...

desprindere

râsul lui - valuri
rostogolind țărmul
în mare

desprindere

buzele ei -
aripi îmbrățișând
un altfel de cer

rețeta îndulcirii (sau îndulcirea rețetei)

din lumea pitită sub coaja de ou
aleg albul nescris
și-l amestec cu dulcele cărărilor
neumblate
galbenul viselor
îl împletesc cu neuitarea
din pași
iar din laptele dimineților bat spumă
de zile senine
și toate împreună
cu poftă le adun
în cel mai mare vas
de sânge
unde împreună cu gustul
clipelor dragi
le las îndelung
să mă străbată

catwoman

nu mai plouă. întunericul lacom și rece înghite mărunt golul vederii. luna mușcă șoptit dintr-un vârf rătăcit de copac. lumea s-a închis în odăi și liniștea e plină de gânduri...
pe o jumătate de pat o mâță se întinde alintat într-un trup despletit de femeie și toarce neobosit dintr un caier de vise. din când în când femeia oftează. aerul șoptit pe buzele ei însetate abia atinge urechea ferestrei aplecată pe umărul nopții. degetele ei răsfață lumina prelinsă pe piele, dezvelind umbre tremurânde... tolănită pe marginea clipei, mâța adoarme cu ghemul în brațe, iar trupul femeii se strânge cuib în jurul viselor nedeșirate.
undeva, sub o aripă de cer, un zâmbet albastru își așteaptă privirea....
degetele femeii alunecă lângă trupul bronzat, ce leagănă împăcat aerul respirat prin fereastra deschisă. o fereastră uriaşă, ca un tunel spre celălalt capăt al lumii...

dor

ca un câine în lesă
pașii tăi uneori
aș vrea să latre....

lecții de zbor

fii clipă
atunci când trag de timp
peste mine
îmbracă-te anume
în miez crăpând
întâmplarea
și curge-mă vremii
până când pământul
trupului primenit
îndelung
rodește sub ochii
palmelor tale
fericiri
tremurânde…

e simplu!

aripa din cuvânt

păsare -
atunci când umărul
îmbrățișării
se strecoară sub tâmpla
de suflet
ca o pasăre tandră

partea nevăzută a lunii

scrie-mi o poezie
ți-am spus cu ochii licărind
stele
ai zâmbit
de parcă aș fi vorbit în somn
nu-i nimic mi-am zis
o să mai fie ocazii
și am continuat să împletesc cărări
din vise
dincolo de amiază
m-ai luat de mână
și m-ai dus în camera ta
mi-ai lipit spatele
de zbaterea inimii tale
și cu toate patru brațele
încolăcinde
m-ai așezat în fața oglinzii
- uite poezia
mi-ai șoptit abia atins
peste sufletul cuibărit
între noi