alb sau roșu

care fir, îngere, spune-mi -
dar îngerul părea ocupat
să-și pieptene aripile...
o fi ăla alb sau ăla roșu
stătea în cumpănă încordată prințesa
și întreg iatacul, cu tot învelișul de piatră
apăsa pe umerii ei
adâncă povară

apoi brusc
fără să vrea să mai dea socoteală
strivi teama între pleoape
si într-un spasm de voință
tăie firul fără tăgadă
izbăvind încordarea

dezlipi genele delicat și treptat
așa cum zorile crapă începutul de zi
și privi uimită cum clopotul de sticlă
se rotunjește ca un balon uriaș
umflat cu nesaț până hăt departe
dincolo de marginile vederii

îngerul zâmbea
rezemat de o stea
și bătea din aripi
ca din palme

în ochii tăi

privirea-mi lunecă-n spirale
de nevăzut
ca într-un melc
ce coarnele-i ating
propria visare
și inima tresare
adânc
în cochilia trupului chircit

de căutare

păsări de noapte

a nu te gândi înseamnă să nu-ți pese. ceea ce nu e neapărat rău, da nici neapărat bine.
e mai degrabă un fel de alunecare din rama gândului. un fel de diminuare a ta, înlăuntrul clipei acelui gând. nu știu dacă numărul clipelor înlăuntrul nostru e mereu același, dar cu siguranță suntem mereu suma clipelor dinlăuntrul nostru. iar nepăsările trebuie că se adună undeva, dar nu ca nisipul pe fundul apelor line, ci mai degrabă ca bulele de aer în forma de goluri, ieșind la suprafață. ca și cum nepăsările ar fi zboruri fără aripi...
poate nu întâmplătoare e asemănarea dintre păsare și pasăre. căci nu există păsări nepăsătoare,
ci mai degrabă nepăsări apăsătoare...