încleștare

visez un divan

cu margini înalte pe care

rotund îmi așez

nerăbdarea

și o măsuță sculptată

regește

încărcată de fructe

cu formele coapte

prin fereastra deschisă

curg dealuri

în casă

și păsări

de șoapte

tremură umede

zbateri

în palmele tale

muguri de rodii

prind viață

pe buzele mele

ard stele..

trezește-mă

îți spun

cu degete urlând

în carnea liniștii tale

trezește-mă…

să-mi pot vedea visul

cu ochii

pasul din mânecă

uneori o alinta mecanic cumva. așa cum mecanicii de locomotive rostesc automat cuvinte sosiri sau cuvinte avarii, fără să mai pună suflet sau teamă în ele. ea nu zicea nimic, ba chiar se prefăcea că nu vede. însă părea că ceva îi stă câteodată călare pe gânduri și-l trage de hățuri imaginare, ori de mănecă, răsucindu-i privirea din vorbele spuse spre ea. i-a scormonit prin culori, prin lumini, cu neliniștea cu care își căuta trupul în unele diminețile rătăcite… tot ce găsea era o urmă de stare, ca o sfoară nevăzută, întinsă în el, între prezent si absent. nu înțelegea mai nimic și se întrista. într-o zi, ce părea la fel de frumoasă ca oricare alta, mâna care îi încolăcea soarele pe trup, în jurul taliei vibrânde, a întărziat câteva interminabile mirări. cămașa lui, semeț încheiată până la ultimul nasture, i-a pitit elegant ezitarea, abia încrețind câteva cute, aproape de cot. acolo… acolo simțea ea că e ceva. ceva ca o emoție dosită, ca un mugure de așteptare înșelând primăvara. 

hmm… să fie pasul din mânecă, oare? citise despre el în cărți complicate și acum parcă-l vedea, în carne desculță și-n oase de mers furișat, exact cum citise în cărțile alea prea groase. da tot nu credea… poate doar mi se pare, spunea zvarcolit și noaptea clipea gânduri mărunte, ce aprindeau fiecare, pe cer, câte o stea…

mic tratat despre aluaturi

bărbații tânjesc la fel ca femeile. la fel de intens. uneori la fel de adânc. spre deosebire de femei, un bărbat îndrăgostit se bucură tihnit și se mulțumește cu ceea ce are, cu ceea ce a dobândit, pe când o femeie tânjește în continuare și dă din aripi continuu, să-și împlinească iar și iar tânjirea de maimulte clipe împreună... femeia îndrăgostită inventează poteci și le presară cu flori, cu păduri și cu păsări și îl ia de mână pe omul iubit să alerge împreună imașuri și râde și cântă și vorbește necontenit despre frumusețile clipei, despre emoții și despre pașii în doi pe care îi tânjește până la capătul lumii și înapoi. bărbații sunt făcuți din carne. nerăbdarea lor tremură atingeri și se lasă copleșiți de simțire mai ales în preajma lor. îndrăgostirea lor e un ghem de așteptări palpabile, pe când îndrăgostirea femeii e mult zbor delicat prin fel de fel de emoții diafane.  femeia nu are stare între două netăceri, ea coase și descoase gânduri, senzații, rostiri, pe care apoi le coase la loc cu migală în trainice și înflorate amintiri și freamătă un dor continuu ce le mână să scrie, să zică, să facă lucruri mărunte care să întâmple iar apropieri, pe care imediat le transformă în colorate neuitări. chiar în dimineața asta am urmărit cum o pasăre plăpândă se ridica cu aripile întinse să plutească niște secunde în bătaia vântului, apoi cu aripile strânse aluneca iar pe marginea acoperișului înnorat și ciripea bucuria năzdrăvăniei făcute și apoi se înălța iar, câteva secunde. acolo pe loc, în spațiul ăla strâmt al dimineții abia începute. așa și femeile... își deschid aripile și plutesc în aerul oricărei clipe, de parcă aerul e acolo pentru ele și ele trebuie să se bucure de clipa aceea cu orice năzdrăvănie. bărbații au mai multă răbdare. ei se învârt odată cu pământul, tihnit așezați pe marginea lor de acoperiș. se lasă ciufuliți de bătaia vântului, dacă vântul alege să bată, dacă nu, nu. se învârt agale și calcă apăsat toți pașii și așteaptă aproape cuminți ca roata pământului să-i poarte în dreptul menirilor lor. sigur că nu toți bărbații sunt la fel. nici toate femeile nu-s. însă aluatul din care sunt plămădiți bărbații dospește domol, ca la carte, pe când aluatul femeilor zici că e unul cu zvâc, care parcă nu crește fără țineri în brațe și frământări dese și îndelungi...

tăvălire

descalță-mă pas

și uită-mă cărare

în mijlocul ierbii

udă de soare

aprinde-mă stea

și curge-mă fruct

zemos pe bărbie

până-n pântec

de cântec

culege-mă-n palme

cu buzele moi

și întinde-mi pe trup

neuitarea

nu te uita la oglinda

din ceas

ca și cum zidul mirării

ne ține departe

de timpul rămas…

primăveri sunt femeile

femeile nu sunt făpturi complicate. nu înspre înafară. femeile sunt păsări cu aripi crescute înăuntru. sunt zbateri adânci, delicate. femeile simt. și par să nu știe nimic dinainte. la fel ca primăvara adie calde simțiri și tremură bucurii, ca și cum le-ar trăi prima oară. ele respiră emoții și culeg neuitări, așa cum culegi boabe de rodie în palmă. o femeie nu uită nicicând clipa simțirii și o retrăiește mereu în gânduri mărunte, în timp ce pășește cu suflet desculț pe cărări-nerăbdări ițite în cale... femeile simt, mai mult decât se poate vedea dinafară. poate de asta par complicate, sau naive uneori, sau fără motiv întristate, ori nebun de frumoase în lumina unor zâmbiri ce le scapără stele în priviri…

femeile nu trebuie înțelese, ele trebuie iubite. e simplu. și e tot ce își doresc. o femeie iubită se deschide ca un fluture în culori nesperate, a căror atingere lasă în urmă fiori și o nesfârșită dorință de zbor… o femeie iubită născocește oceane de dăruiri în care își scaldă splendid nudul simțirii, cu iluzia ștrengară a nemuririi... poartă pe umeri, uneori tânguite, împletite răbdări, prinse adesea în fundițe copilăros colorate de adorabile nerăbdări furișate…  femeile iubite cu trupul și sufletul fiecărui gând și cuvânt devin cele mai frumoase femei din orișice lume. 

nu-i greu să iubești o femeie. uneori numai pare. și nu pentru că ea ar fi complicată, ci pentru că simțirea ei șerpuiește adânc prin miezul rămurit al iubirii și uneori pare greu să o cuprinzi toată…