prea multă liniște în jur, prea repede se așterne noaptea și parcă sunt prea departe de lucrurile pe care vreau să le ating. prea multe vise nevisate se ascund în stele și prea puține șoapte ajung până la ele. prea multe tramvaie fără dorințe și prea puține alergări desculțe prin ploi. e prea târziu în ochii lumii și prea devreme în fricile din noi...
lumea poate fi mai plină. trebuie. viața trebuie să fie mai mult decât putem visa... lumea din noi. viața ei.
e atâta bucurie în mine și atâta trăire, că aș lua-o oricând de la început. de la începutul arderii...
sub coastele încordării, aș aprinde surcelele coapte și aș arde odată cu ele. până la osul flăcării aș arde fiecare fărâmă de a fi, fără să păstrez nimic pe mai târziu. mai târziu nu există. există acum. acum, când joaca sare într-un picior, dorințele fac dragoste nebună cu plăcerea, visele aprind stele pe un cer plin de aripi, iar fericirea mocnește sub tălpi care ard...
vreau temeiuri pentru dezveliri. vreau rosturi pentru dăruiri. și vreau nemărginiri...
unde ești?
