îmboldire

e timpul -
mi-a spus îngerul cu pene albastre
arătându-mi stelele ghemuite
în palme
păreau licurici deșirați
din sufletul lunii
tremurând doruri
nestinse
e timpul -
mai spuse o dată abia auzit
ridicând o sprânceană
spre carul mare
înaripat ochi
cu visele toate
- adună-ți herghelia de pași
și așază-le mersul
în frunte
e timpul să zbori
înhamă-te la oiștea secundelor
și ia-te după mirosul de alb
al bucuriei

e timpul -
șopti îmbrățișând cu aripile
cerul
- ne vedem dincolo
la capătul zilelor

ușița

ridică frunza, așa cum ridici colțul perdelei dezvelind unghere neumblate și își adânci privirea sub ea ca într-un căuș îmbietor. nicio clipă n-a bănuit că frunza poate piti într-însa o ușă ca aproape toate ușile, doar altfel pictată, ușor alungită și niciun pic scârțâindă. o ușă mătăsoasă, ca o piele abia trezită în zorii fericirii. și dincolo de ea… ehei, dincolo de ea găsi întreaga poveste. o poveste fără sfârșit, ba chiar cu mai multe începuturi, abia atingându-se și tremurând deșirări fără capăt…
“o minune!” țipă încântată și degrabă își astupă țipătul cu amândouă mâinile lipite deolaltă. era secretul ei și așa trebuia să rămână. nu spuse nimic nimănui, luă frunza cu ea și o lipi de peretele odăii, în spatele draperiei ca o cortină gata oricând să se dea la o parte… la celălat capăt, peretele avea urmele trupului ei, adâncite tandru lângă alte urme de palme mușcând fără milă din varul alb, un alb mătăsos, ca o hârtie fotografică încă nedevelopată…

nemărginire

am închis ochii
și mi-am pus nădejdea pașilor
într-o singură stea
tremurând lumina în colțuri
de sine
ca prin vis ai apărut
purtând pe umeri
cerul
ai luat steaua de mână
și cât ai clipi
m-am trezit plutind
în mijlocul unei mări
plină de brațe încolăcinde
nu era nimeni împrejur
numai culori
clipocind nemărginirea
și tu
ca o inimă
dând din valuri…