ridică frunza, așa cum ridici colțul perdelei dezvelind unghere neumblate și își adânci privirea sub ea ca într-un căuș îmbietor. nicio clipă n-a bănuit că frunza poate piti într-însa o ușă ca aproape toate ușile, doar altfel pictată, ușor alungită și niciun pic scârțâindă. o ușă mătăsoasă, ca o piele abia trezită în zorii fericirii. și dincolo de ea… ehei, dincolo de ea găsi întreaga poveste. o poveste fără sfârșit, ba chiar cu mai multe începuturi, abia atingându-se și tremurând deșirări fără capăt…
“o minune!” țipă încântată și degrabă își astupă țipătul cu amândouă mâinile lipite deolaltă. era secretul ei și așa trebuia să rămână. nu spuse nimic nimănui, luă frunza cu ea și o lipi de peretele odăii, în spatele draperiei ca o cortină gata oricând să se dea la o parte… la celălat capăt, peretele avea urmele trupului ei, adâncite tandru lângă alte urme de palme mușcând fără milă din varul alb, un alb mătăsos, ca o hârtie fotografică încă nedevelopată…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu