catwoman

nu mai plouă. întunericul lacom și rece înghite mărunt golul vederii. luna mușcă șoptit dintr-un vârf rătăcit de copac. lumea s-a închis în odăi și liniștea e plină de gânduri...
pe o jumătate de pat o mâță se întinde alintat într-un trup despletit de femeie și toarce neobosit dintr un caier de vise. din când în când femeia oftează. aerul șoptit pe buzele ei însetate abia atinge urechea ferestrei aplecată pe umărul nopții. degetele ei răsfață lumina prelinsă pe piele, dezvelind umbre tremurânde... tolănită pe marginea clipei, mâța adoarme cu ghemul în brațe, iar trupul femeii se strânge cuib în jurul viselor nedeșirate.
undeva, sub o aripă de cer, un zâmbet albastru își așteaptă privirea....
degetele femeii alunecă lângă trupul bronzat, ce leagănă împăcat aerul respirat prin fereastra deschisă. o fereastră uriaşă, ca un tunel spre celălalt capăt al lumii...