uneori o alinta mecanic cumva. așa cum mecanicii de
locomotive rostesc automat cuvinte sosiri sau cuvinte avarii, fără să mai pună
suflet sau teamă în ele. ea nu zicea nimic, ba chiar se prefăcea că nu vede. însă părea că ceva îi stă câteodată călare pe gânduri și-l trage
de hățuri imaginare, ori de mănecă, răsucindu-i privirea din vorbele spuse spre
ea. i-a scormonit prin culori, prin lumini, cu neliniștea cu care își căuta
trupul în unele diminețile rătăcite… tot ce găsea era o urmă de stare, ca o
sfoară nevăzută, întinsă în el, între prezent si absent. nu înțelegea mai nimic
și se întrista. într-o zi, ce părea la fel de frumoasă ca oricare alta, mâna
care îi încolăcea soarele pe trup, în jurul taliei vibrânde, a întărziat câteva
interminabile mirări. cămașa lui, semeț încheiată până la ultimul nasture, i-a
pitit elegant ezitarea, abia încrețind câteva cute, aproape de cot. acolo…
acolo simțea ea că e ceva. ceva ca o emoție dosită, ca un mugure de așteptare înșelând
primăvara.
hmm… să fie pasul din mânecă, oare? citise despre el în cărți
complicate și acum parcă-l vedea, în carne desculță și-n oase de mers furișat,
exact cum citise în cărțile alea prea groase. da tot nu credea… poate doar mi
se pare, spunea zvarcolit și noaptea clipea gânduri mărunte, ce aprindeau
fiecare, pe cer, câte o stea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu