împătimire

mă rupeam din așternutul nopții

cu vise șiroindu-mi încă în păr

însetată de spuma zilelor

încăpută în palmele ochiului tău

alergam desculțe tăceri

prin încăperi dezbrăcate

să ajung mai repede între pereții

oaselor tale

unde iarba creștea

direct din soare

curgeam pe drum tot sângele

din rănile neplânse

și-mi scuturam în grabă

uitările cărunte

ca să ajung la tine

în feciorelnic pas

ca un cireș în floare

cu crengile din brațe înmugurind

al vremurilor ceas

era devreme în ochii mei

și-n trupu-mi lung

adânc se desfăta  

albastrul mării

pe țărmul tău creșteau

ferestre vorbitoare

în care păsările își îndesau

cuvintele nenăscutelor

aripi

eram regi peste cele mai frumoase mirări

păstrate în uriașe castele

de limpezi vederi

și orice vis devenea

supusă cărare...

îți amintești?