tresăriri

La început tresari la gândul că iubirea e o poveste fără sfârșit, care te va ține toată viața în brațele mângâietoare ale unui chipeș Făt Frumos și vrei cu nerăbdare să crești și să-i ieși în cale. Apoi crești și îi ieși de mai multe ori în cale și începi să înțelegi că povestea nu-i fără sfârșit și redefinești iubirea pe felii mai scurte de timp, întrerupte de doruri, de lacrimi, de gelozii...  Făt Frumos rămâne un vis înalt, brunet cu ochi albaștri, de parcă trupul lui semeț e primul pas spre fericire. Mai trec ierni și primăveri peste feliile de timp adunate cu grijă într-o numărătoare nerostită a căutărilor de a fi și de a deveni... Odată cu timpul iubirea se reconfigurează în cuvinte, în așteptări, în vise... Făt Frumos dispare, cu tot cu calul lui alb și în locul lui apare chipul fără trup al emoției pure... un chip cu trăsături șoptite, a cărui privire adâncă știe să caute, fără zor, prețioase găsiri și al cărui zâmbet se arcuiește blând sub înțelesuri în care te poți încrede. Odată cu timpul iubirea își caută pașii în zăboviri tihnite, în loc de trupuri sculptate dorurile își caută căușuri în brațe pline de poveste, iar negraba gândurilor și profunzimea vorbelor socotite nemărginesc timpul în clipe de neuitat... Vine o vreme când trupul tresare sub atingeri de cuvinte și pielea se înfioară sub priviri, când sufletul se hrănește cu emoții și viselor le cresc aripi adevărate... vine o vreme când zâmbetul trece cu privirea peste contururi și își găsește rosturi și bucurii în adâncul vederilor limpezite sub frunți îmblânzite de vreme, ori ninse la tâmple...

E timpul să tresari din nou, îți spui, iar gândul că de data asta iubirea poate fi o poveste cu promisiuni adevărate te îndeamnă să zâmbești, cum n-ai mai zâmbit niciodată...