știi... există în fiecare din noi o certitudine candidă, care ne
spune ferm că semnalul ne intră în case pe geam și e adorabil avântul ăsta copilăros
și dorința plină de viață, de a fi cu totul
în calea lui, în rândul din față! așa că m-am tolănit între perne, lângă
fereastră. mmm… era căușul acela din zi, când cuvintele se trag de mânecă jucăușe
și aleargă zglobii peste câmpii înflorite în minte, iar zâmbetele se întind ștrengare
topogane, gata să le alunece pe buzele arcuite, înspre îndulcite tonuri șoptite…
acolo, la marginea plutirii dintre cuvânt și necuvânt, am
închis ochii și am deschis aripile… am lăsat trupul să-și alinte chipurile în
tăceri domol rotunjite sub dâre apăsate, îndelung prelungite... unele tresăriri
trebuie ținute în palme, să știi, atfel se pierd în tremur usor, fără urme de
dor și zău e păcat să le lași să treacă... mai apar uneori înmuguriri sfioase, ușor
capricioase, ce se vor atent răsfățate și pe rând fremătate… iar gândul? ooo…
gândul e adierea ce leagănă ramuri abia murmurate și înalță zvâcniri de zmeie aprins
colorate și zboară ușooor până foarte departe și vine înapoi… mult mai bogat și
muuult mai aproape…
numai buza mușcată ține ața legată de capătul lumii de afară,
unde uite, de când m-am trezit, s-a făcut iarnă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu